Go to ...

Propaganda Blog

„Citește și dă mai departe!”

Propaganda Blog on Google+Propaganda Blog on YouTubeRSS Feed

17 August 2017

De-a vacanţa (cu Sebastian Grama)


Vară. Final de an universitar, final de stagiune. De-a lungul cărora i-am luat mai multe interviuri lui Sebastian Grama. Ca să încheiem bine, îi solicit încă unul, promit că rapid. Ne vedem pe o terasă din centru, cu o bere în faţă şi (eu) cu întrebările dinainte schiţate, chiar dacă ştiu că nu voi putea să respect planul.

Reporter: – Dacă ar fi să rezumaţi în câteva cuvinte anul de activitate care se încheie…

Sebastian Grama: În zonă şi Noli Me Tangere.

R.: – Atât?

S.G.: – Ar mai fi şi Semper eadem, o carte care va lua în septembrie drumul editurii.

R.: – Bun. Despre romanul În zonă am vorbit cu o altă ocazie (http://www.propagandablog.ro/antipropaganda/despre-o-carte-aflata-in-zona-discutie-cu-sebastian-grama/). Ce este Noli Me Tangere?

S.G.: – O intersecţie despre o neîntâlnire. Intersecţia este aceea dintre chitara lui Maxim Belciug şi vorbele mele (printre care multe versuri). Împreună, acestea spun o poveste. Iar neîntâlnirea este, cumva, subiectul poveştii. Personajele sunt un el şi o ea; fiind o poveste de dragoste, fireşte că se termină rău, aşa că o putem numi neîntâlnire.

R.: – Neîntâlnire, neatingere, Noli Me Tangere, deci.

S.G.: – Cam aşa s-ar lăsa rezumate lucrurile, da.

R.: – Văd aici o legătură cu Transparenţa ermetică (volum publicat în 2011 la Editura Universităţii din Bucureşti)?

S.G.: – V-am spus şi în trecut: mă sperie: chiar îmi citiţi cărţile.

R.: – De ce Maxim Belciug?

S.G.: – Întrebarea corectă ar fi “De ce Sebastian Grama?”.

R.: – Cred că întregul interviu încearcă să răspundă la aceasta. În consecinţă, rămâne de ce Maxim Belciug.

S.G.: – Dacă vă referiţi la preistoria colaborării noastre pe scenă, sincer, nu e decât un şir de întâmplări. Norocoase (pentru mine, cel puţin).

R.: – Bun, dar întâmplările puteau să ducă la o faptă scenică izolată, or noi vorbim despre un spectacol care a depăşit o consistentă parte de stagiune şi care nu se va opri la atât.

S.G.: – Am avut premiera pe 24 februarie, aşa este. Şi vom relua reprezentaţiile în luna septembrie.

R.: – Atunci, revin: de ce Maxim Belciug, de ce chitara, până la urmă de ce muzica? Aveţi şi alte spectacole, fără muzică sau cu muzica înregistrată.

S.G.: – Oamenii de ştiinţă, din câte am auzit, se confruntă cu o problemă tare complicată: cum au făcut vechii egipteni să construiască piramidele, dat fiind nivelul tehnologiei din acea vreme. Îndrăznesc o ipoteză: aveau o chitară şi pe cineva apt să cânte ca Maxim. Este combinaţia capabilă a convinge un bloc de piatră să se urce singur la 200 de metri înălţime şi să rămână acolo definitiv, sub formă de capodoperă.

R.: – Am înţeles. Acum, referindu-ne iarăşi la conţinut, este un spectacol destul de dificil (din punct de vedere al textului), însă care “prinde” spectatorii din prima, chiar dacă, poate, mulţi ar simţi nevoia unei a doua vizionări pentru a surprinde toate sensurile.

S.G.: – Este primul curs de semiotică la care se plânge în sală (râsete). Nu, serios vorbind, cred că lucrurile stau altfel. Spuneam că este un basm în preajma unei poveşti de dragoste. Cam toată lumea ştie ce conţin basmele şi ce conţin poveştile de dragoste. Nu e necesar să vii cu PowerPoint-ul de acasă pentru a explica. El se îndrăgosteşte de Ea, urmează încercările grele, apare şi o vrăjitoare, apoi deznodământul. La urma urmei, detaliile nici nu prea contează. Dacă vreunul scapă, nu-i greu să ni-l imaginăm cum dorim şi să umplem lacuna. Fiindcă Noli Me Tangere nu caută să informeze, ci să transmită emoţie. Tocmai de aceea, se întâmplă frecvent ca, în seara spectacolului, să mai hotărâm câte o mică modificare: o bucată muzicală deplasată ori înlocuită, un ritm al rostirii diferit, o intenţie nouă în abordarea textului… Pentru noi, important este să menţinem nu forma, ci forţa a ceea ce se petrece pe scenă. Pe scurt, ne jucăm cu nervii oamenilor. (Râsete).

R.: – Şi spuneţi că vă veţi juca din nou începând cu luna septembrie.

S.G.: – Fără îndoială.

R.: – Şi până atunci?

S.G.: – Până atunci – hiatul necesar. Marea, în orice caz, pentru mine. Departe, anonim, în linişte.

R.: – Adică faceţi pauză şi de la scris?

S.G.: – Am spus în linişte, nu în tăcere. (Râsete).

R.: – Alte proiecte?

S.G.: – Momentan, mă uit către linia orizontului. Mi-e greu să văd dincolo. Probabil o nouă lansare (prin octombrie, eventual chiar în Universitate) pentru În zonă, după care, neapărat, Semper eadem. Şi, cu asta, am ajuns aproape în noiembrie, când vine cea de-a şaptea ediţie de “Respir Shakespeare”. Motiv pentru care, deocamdată, mă grăbesc să dispar.

 

Reporterestru  

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published.

More Stories From AntiPropaganda