Go to ...

Propaganda Blog

„Citește și dă mai departe!”

Propaganda Blog on Google+Propaganda Blog on YouTubeRSS Feed

18 October 2017

AntiGrama


A trecut puţin timp de când am vorbit cu Sebastian Grama (despre versurile scrise pentru spectacolul “Două cuvinte”, realizat de actriţa Delia Nartea – vezi http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2015/04/la-o-cafea-si-doua-cuvinte-cu-sebastian-grama/). Acum ne-am revăzut pentru a discuta despre o carte: Versus Verso, în curs de apariţie la Editura Universităţii din Bucureşti. Mă înarmez cu mult curaj pentru o convorbire lungă. E seară şi destul de cald, ne întâlnim în salonul pustiu al unei cafenele ai cărei clienţi sunt cu toţii pe terasă. Cafeaua de data trecută a fost înlocuită cu o carafă de vin roşu. Semn că, într-adevăr, va dura. Ne închidem telefoanele. Pe al meu îl pun pe masă cu ecranul în jos şi spun arătându-l: “Verso”. Începem interviul în mod original, cu o întrebare adresată reporterului.

 

Sebastian Grama: – Jucăm ceva?

Reporter: – Cred că asta o să depindă de dumneavoastră.

Sebastian Grama: – Mă tem deja.

Reporter: – Nu ştiu dacă sunteţi sincer. Vă place să vă jucaţi. Aţi trecut de la versuri la Versus şi la Verso.

Sebastian Grama: – Nu m-am gândit la asta. În mintea mea era altceva. Am mai spus-o: cu totul involuntar, cele mai multe cărţi pe care le-am comis au în titlu grupul de litere “ER”. Letal. Vital. VERbal, ERotica semnificaţiei, Transparenţa ERmetică, Agrafe şi tăcERi, iar acum VERsus VERso. Mă întreb ce înseamnă asta.

Reporter: – Aţi putea scrie o carte în care să analizaţi problema.

Sebastian Grama: – Da. Se va chema Semper eadem. Subliniez: sempER!

Râsete.

Reporter: – Şi totuşi, “semper eadem” vi se potriveşte foarte puţin, cred.

Sebastian Grama: – Serios?!…

Reporter: – Abia spusesem că aţi trecut de la versuri la Versus Verso.

Sebastian Grama: – A, de aceea? Nu, tocmai, iată, până şi cuvintele sunt aproape la fel. “Semper eadem”, deci, funcţionează mulţumitor. De altfel, dacă aş fi putut, mi-aş fi scris toate cărţile în versuri. Dar, în ritmul meu, până astăzi n-aş fi terminat nici un capitol.

Reporter: – Ar fi fost interesant să scrieţi Note pentru o fenomenologie a eranţei în versuri.

Sebastian Grama: – A, da!, uitasem de eranţă. Vedeţi?, ERanţă! E clar ceva suspect aici.

Reporter: – Apropo, nu am găsit nicăieri această carte.

Sebastian Grama: – A fost recent aprobată o continuare de tiraj, în curând va fi disponibilă.

Reporter: – Excelent! Şi totuşi, eu revin. Cum se face că treceţi de la versuri la filosofie, de la flosofie la teatru şi înapoi cu atâta uşurinţă?

Sebastian Grama: – De fapt, nu trec. Ca toţi oamenii care au idei fixe, mă obosesc pe mine însumi şi atunci caut formule noi. Atât: formule, forme. Conţinutul este acelaşi mereu.

Reporter: – Spectacolul “Două cuvinte” spune o poveste de dragoste, nu ştiu dacă Actualitate şi scriitură, de exemplu, este o carte de dragoste.

Sebastian Grama: – Nu este? Greu de zis. Derrida, Austin, Eco, Pierce, toate acestea sunt nume de îndrăgostiţi. Altfel, nu s-ar fi certat peste vreme atât. Aţi văzut ce scria Pierce despre Hegel?

Reporter: – Nu, dar din documentul pe care mi l-aţi trimis ieri după-amiază am observat că Hegel este un personaj important din Versus Verso.

Sebastian Grama: – Da, îl iubesc.

Reporter: – Într-atât încât să-i dedicaţi o carte?

Sebastian Grama: – Nici chiar. De altminteri, dedicaţia este una dintre chestiunile discutate în Versus Verso.

Reporter: – Dedicaţia cărţii? Vreau să spun a cărţii numite chiar Versus Verso?

Sebastian Grama: – Înţeleg în ce direcţie mergeţi, dar n-am să cad în plasă. (Râsete). Problema dedicaţiei de tipar e complicată, aproape insolubilă. În afara cazului în care înţelegem cuvintele (două cuvinte, nu?) “de tipar” ca însemnând “drept exemplu”. Este numai o variantă, însă tinde să mă claseze printre sofişti. Voi fi produs o “paradigmă” – în sensul în care discursurile pe care sofiştii le vindeau elevilor se chemau şi ele discursuri-paradigmă. Nu învăţaţi!, imitaţi! Doamne fereşte!

Râsete.

Reporter: – Aici m-aţi pierdut puţin. Să revenim la dedicaţie. Ceva picant?

Sebastian Grama: – Dacă doriţi ceva picant, aş rezuma una sau două idei comunicate de către Barthes.

Reporter: – Roland Barthes?

Sebastian Grama: – Roland Barthes.

Reporter: – Vă rog.

Sebastian Grama: – Dedicaţia ar fi o stratagemă pentru a te determina să atingi, să parcurgi, să primeşti ceea ce mai întâi am atins eu. La fel – orice cadou. Trebuie să porţi ceea ce ţi-am cumpărat. În felul acesta, corpul tău este învăluit în ceea ce a fost în mâna mea, în ceea ce a fost mâna mea: ţi-am oferit mâna, te mângâi. Sau îţi dedic un text: îl vei avea sub ochi, rezultatul efortului meu ţi se va dărui. Acest travaliu a fost pentru tine: primindu-l, îi confirmi eficienţa, randamentul. Avantajul dedicaţiei faţă de cadou este că se produce obligatoriu în spaţiul public şi nu depinde nicicum de reacţia ta: te cer cu martori, n-ai scăpare. Mă rog, în linii mari, cam asta am înţeles de la Roland Barthes. Nu cred că erau în întregime ideile lui: le primise.

Reporter: – Aţi putea rezuma tot astfel şi Versus Verso?

Sebastian Grama: – Nu mai sunt tânăr. De când am scris Agrafe şi tăceri, mi-am dat seama că nu mai am vreme să public decât rezumate. Versus Verso e deja un rezumat.

Reporter: – Aici vă alintaţi. Aveţi multă vreme înainte.

Sebastian Grama: – Ca şi în urmă. Doar că de cea din urmă sunt puţin mai sigur.

Reporter: – Puţin?!

Sebastian Grama: – Da. Borges, într-o notă cum doar el ştie să bricoleze, anunţă că Russell a propus o lume creată de Dumnezeu în urmă cu 5 minute şi prevăzută cu o memorie care aminteşte un trecut iluzoriu. Demontaţi această ipoteză.

Reporter: – Aţi luat prea în serios cuvântul “versus”, acum sunteţi împotriva mea! (Râsete). În carte, spuneţi iarăşi că este ultima dintr-un ciclu.

Sebastian Grama: – Iarăşi?!

Reporter: – Da. La fel aţi spus, la vremea respectivă, şi despre Transparenţa ermetică, şi despre Intimitate şi obiectivitate. Acum este a treia oară.

Sebastian Grama: – Mă sperie!, chiar le-aţi citit!

Reporter: – Nu de aceea le scrieţi?

Sebastian Grama: – Mi-aţi pus două probleme. Le iau pe rând. Mai intâi – cea despre “ultima carte dintr-un ciclu”. Nu ştiu dacă Versus Verso este o carte de filosofie (ştiu tot mai puţin ce poate să însemne asta), dar, dacă ar fi, oricum, filosofiei îi stă bine moartea. Sau, ca să nu fim dramatici în exces, îi vin bine finalurile, îi place sunetul paginii date. Adică trecerea la verso. Deja Platon şi Hegel (îi numesc din simplă comoditate) sunt lumi pe verso. Oamenii zdraveni la cap văd câini. Platon vede umbrele corupte ale unui Câine invizibil. În al doilea rând, mă întrebaţi de ce scriu. La fel cum am răspuns şi despre versuri, data trecută: habar n-am.

Reporter: – Bine, să spunem că nu ştiţi despre scrisul propriu-zis, dar publicarea cere un efort în plus. Nu-mi spuneţi că nu ştiţi de ce duceţi manuscrisele la editură!

Sebastian Grama: – Editura Universităţii din Bucureşti are sediul la numai trei staţii de autobuz distanţă de locuinţa mea. Cred că aşa se explică totul. Dacă era în cealaltă parte a oraşului, aş fi publicat numai ceea ce mi se cerea la dosar.

Râsete.

Reporter: – De ce Versus Verso?

Sebastian Grama: – Iar începem?!

Reporter: – Nu, vă întreb acum de ce titlul acesta.

Sebastian Grama: – “Pro Recto” ar fi sunat oribil!

Râsete.

Reporter: – Împotriva cui sunteţi? Pare că Versus Verso are ceva nostalgic, poate conservator, în sensul că aţi fi împotriva a ceea ce este invers, ştiu şi eu, tulburător, advers.

Sebastian Grama: – Conservator mă pot mărturisi, da. Schimbările mă sperie. Asta în general. Dacă te doare ceva, gândul că s-ar putea să-ţi treacă nu e motiv de panică, deşi vindecarea e o schimbare. Aici sunt progresist. (Râsete). Însă nu cred că sunt nostalgic. Sunt conştient că reprezint rezultatul istoriei mele, dar asta nu înseamnă că aş vrea s-o retrăiesc. Aş retrăi momente şi emoţii, dar niciodată perioade, niciodată epoci întregi. Un fel de nostalgie selectivă. Cred că asta e reţeta Paradisului: nostalgia selectivă. Cu Julieta te simţeai bine, cu Lotte trăiai bine: iei simţirea de la prima, traiul de la a doua – şi obţii o halucinaţie minunată. Între timp, mergem înainte, dracu’ ştie unde.

Râsete

Reporter: – Am impresia că reuşiţi să evitaţi sistematic răspunsul la întrebările mele despre Versus Verso, aşa e?

Sebastian Grama: – Aşa e.

Reporter: – De ce?

Sebastian Grama: – Pentru că nu cunosc răspunsul. Nu am scris o recenzie, ci cartea însăşi. Dar, dacă insistaţi, lucrurile stau cam după cum urmează. Transparenţa ermetică însemna eterna promisiune a unui contact niciodată petrecut. Versus Verso încearcă ipoteza contactului deja petrecut. Este o situare inversă, o instalare pe verso. În Erotica semnificaţiei, observam că lumea reală există. Vrem să ajungem la ea, s-o posedăm, ne este vitală, vital necesară. Ne folosim de semne. Semnele definesc regiunea transparenţei ermetice: promit o semnificaţie, dar pun la dispoziţie mereu doar un sens. Ne arată, eventual ne explică, însă nu ne permit să atingem. Intimitate şi obiectivitate agrava situaţia: cum pot gândi contactul? Era un pas în urmă: cum pot gândi contactul dintre gândire şi contact? În Versus Verso, contactul este cert, însă realitatea lui se îndepărtează pentru că discursul este inapt a-l fixa. De aici, revine spectrul înfricoşător al transparenţei ermetice. Însă am ieşit vreodată cu adevărat din teritoriul bântuit de acest spectru? Fireşte că da (prin ipoteză), dar încă nu avem un limbaj care s-o spună, să ne-o lase la dispoziţie.

Reporter: – Sună destul de disperat. De aceea se cheamă Versus Verso?

Sebastian Grama: – Se cheamă Versus Verso fiindcă Werther s-a plictisit de cărţile lui Goethe şi o vrea pe Lotte.

Reporter: – Dar n-a avut-o, cum spuneaţi, prin ipoteză?

Sebastian Grama: – Ba da. Şi ce dacă?

Reporter: – Cum şi ce dacă?

Sebastian Grama: – Ursitoarele i-au dat prinţului darul telechineziei. Foarte tare! El creşte, află asta, e foarte bucuros, dar telechinezie – cucu. Totul s-a rezumat la dar, la donaţie. Care e diferenţa? Am ieşit, am sfâşiat transparenţa ermetică? Sau am transformat doar lumea într-o intimă, insuportabilă ratare?

Reporter: – Cum se leagă toate acestea cu problema dedicaţiei?

Sebastian Grama: – Nu cred să existe donaţie dedicată, aşa cum nu cred până la capăt în dedicaţia de tipar Este momentul mărturisirilor. Aş vrea să cred. Aş vrea să pot trece sensul dedicaţiei în semnificaţie, în destinaţie, în corp, în carne.

Reporter: – Mai încercaţi?

Sebastian Grama: – Sunt viu, da. Presupun.

Reporter: – Dacă nu mă înşel, “Două cuvinte” – spectacolul – începea cu versul “E prea târziu şi prea departe…”. Aici să vedem legătura?

Sebastian Grama: – V-am spus că nu spun niciodată altceva. Semper eadem. Şi au trecut 12 ani de când am scris “E prea târziu”.

Reporter: – Dacă ştiaţi de pe atunci că “e prea târziu”, de ce aţi insistat?

Sebastian Grama: – Excelentă întrebare. Nu ştiu.

Reporter: – Nu ştiţi de ce aţi scris şi aţi publicat şapte cărţi după ce aţi observat că “e prea târziu”?!

Sebastian Grama: – Am publicat şapte, dar am scris mai multe.

Reporter: – E o dovadă în plus. De ce?

Sebastian Grama: – Nu ştiu cum stau lucrurile cu “prea târziu”, dar ştiu că tocmai “prea departe” a funcţionat ca imbold. E trist să ştii că vorbeşti degeaba.

Reporter: – Aţi vorbit, aţi scris degeaba?

Sebastian Grama: – Evident că nu. Asta şi spun. Cel puţin pentru mine.

Reporter: – Deci nu e “prea târziu”.

Sebastian Grama: – Atât timp cât vorbeşti, cât scrii, ba da. Este întotdeauna prea târziu. Dacă am ajunge la timp, ne-am vedea de treabă. Dar am întârziat şi a trebuit să inventăm cultura, cărţile, toate lucrurile de felul ăsta – pentru a suplini handicapul. Monumentele dedicate, rezultate din această aiureală, sublime sau ridicole, pot fi spectacole, cărţi de filosofie, poeme. Vedeţi, măcar monumentele să fie vii.

Reporter: – Nu-i rău, astfel ne rămân şi nouă câteva subiecte pentru interviuri.

Sebastian Grama: – Până una-alta, ne-a mai rămas în carafă nişte vin. Mai doriţi o jumătate de pahar?

Reporter: – Teoretic, sunt în timpul serviciului, dar vă mulţumesc. Pentru întrevedere. Pentru vin vă mulţumesc după ce închidem reportofonul.

Reporterestru

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published.

More Stories From AntiPropaganda